Decizia Spaniei, Norvegiei și Irlandei de a recunoaște un stat palestinian independent reflectă o exasperare tot mai mare față de Israelul prim-ministrului Benjamin Netanyahu, chiar și din partea prietenilor tradiționali, și sugerează că presiunea internațională asupra lui va crește.

Cu toate acestea, nu face inevitabil ca alte state europene mai mari să urmeze exemplul. Anul acesta, președintele Franței, Emmanuel Macron, a spus că o astfel de recunoaștere „nu este un tabu”, o poziție reiterata miercuri de Ministerul de Externe francez. În februarie, David Cameron, secretarul de externe al Marii Britanii, a declarat că o astfel de recunoaștere „nu poate veni la începutul procesului, dar nu trebuie să fie chiar la sfârșitul procesului”.

Aceștia au fost pași mici, deși dincolo de orice au spus anterior, dar mult mai departe de recunoașterea unui stat palestinian însuși. Dacă Europa ar fi unificată, cu statele mari aderându-se în recunoaștere, lăsând Statele Unite ale Americii izolate în respingerea unui astfel de pas, atunci ar putea avea un impact mai mare, dar acea etapă este departe de a fi atinsă.

„Această decizie trebuie să fie utilă, adică să permită un pas decisiv înainte la nivel politic”, a declarat ministrul de externe Stéphane Séjourné într-o declarație despre o potențială recunoaștere. „Franța nu consideră că au fost îndeplinite condițiile până în prezent pentru ca această decizie să aibă un impact real asupra acestui proces”.

Franța, cu alte cuvinte, va aștepta. La fel va fi și Germania, al cărei sprijin pentru Israel, înrădăcinat în ispășirea Holocaustului, este al doilea după cel al Statelor Unite. Decizia Spaniei, Norvegiei și Irlandei a clarificat un lucru: nu va exista o unitate europeană, sau cel puțin un timp aliniat, în chestiunea recunoașterii unui stat palestinian înainte ca un astfel de stat să existe pe teren.

Nici nu va exista un acord între aliații transatlantici. La fel ca Israelul, Statele Unite rămân neclintite că recunoașterea unui stat palestinian trebuie să vină prin negocieri între cele două părți. Altfel, simplul act de recunoaștere nu schimbă nimic pe teren, unde condițiile se deteriorează zi de zi.

Activitatea de viață a domnului Netanyahu a fost în mare măsură construită în jurul evitării unui acord cu două state, chiar și până la punctul de sprijin din trecut pentru Hamas intenționat să obstrucționeze un astfel de rezultat. Acest lucru pare puțin probabil să se schimbe, cu excepția cazului în care Statele Unite pot triangula cumva normalizarea relațiilor saudite cu Israelul, un angajament verbal vag al Israelului pentru un proces care se încheie în două state și sfârșitul războiului din Gaza.

„Pentru orice prim-ministru, cu excepția lui Netanyahu, oferta SUA este foarte atractivă”, a spus Itamar Rabinovici, un fost ambasador israelian în Statele Unite, care a remarcat că încheierea războiului din Gaza va aduce inevitabil o anchetă oficială cu privire la responsabilitatea pentru luna octombrie. 7 și să-l confrunte pe domnul Netanyahu cu acuzațiile de fraudă și corupție împotriva lui. „Dar din motivele sale personale, el se opune oricărui rol semnificativ al Palestinei după război în guvernarea Gazei”.

Liderii celor trei state europene care recunosc Palestina au declarat că sunt hotărâți să mențină vie ideea celor două state. „Nu vom permite ca posibilitatea ca soluția celor două state să fie distrusă cu forța”, a spus Pedro Sánchez, premierul spaniol.

Acestea au fost cuvinte emoționante. Se pare posibil ca într-o perioadă de suferințe teribile – în ruinele Gaza și sub ceea ce este văzut în general drept o guvernare ineficientă și coruptă a Autorității Palestiniene din Cisiordania – recunoașterea să ofere o ridicare morală palestinienilor care își urmăresc dreptul la autodeterminare.

Însă realitatea este că o Europă divizată nu a avut nicio influență reală asupra conflictului sau a avut un impact asupra conflictului de ceva timp.

A fost un jucător marginal de când discuțiile de pace israelo-palestiniene de la începutul anilor 1990 au dus la acordurile de la Oslo. Singura voce pe care Israelul o va asculta astăzi este cea a Americii – și chiar și acolo, domnul Netanyahu s-a dovedit sfidător în ultima vreme.

„Europenii într-adevăr nu au nicio influență”, a spus domnul Rabinovici. „Recunoașterea unui stat palestinian este pur simbolică și nu schimbă nimic. Dacă ar trimite 30.000 de soldați europeni în Gaza pentru a pune capăt războiului, ar fi diferit, dar știm că dacă 10 dintre ei ar fi uciși, toți ar pleca imediat.”

Recunoașterea vine într-o săptămână când procurorul șef al Curții Penale Internaționale a cerut mandate de arestare pentru domnul Netanyahu și ministrul său apărării, Yoav Gallant, pentru presupuse crime de război și crime împotriva umanității în Gaza, în același timp în care a solicitat mandate pentru Liderii Hamas. Cererile sunt încă supuse aprobării judecătorilor.

Statele Unite au numit decizia procurorului ICC „rușinoasă”, în timp ce Franța a spus că „sprijină Curtea Penală Internațională, independența acesteia și lupta împotriva impunității în toate situațiile” – un alt posibil semn al dezbinării aliaților pe măsură ce războiul se agravează. Dar domnul Séjourné, ministrul de externe, a spus mai târziu că mandatele „nu trebuie să creeze o echivalență” între Hamas, pe care el l-a numit grup terorist, și Israel.

Ca răspuns la un caz introdus de Africa de Sud, Curtea Internațională de Justiție, care judecă cazurile între state, nu între indivizi, a ordonat deja Israelului să împiedice forțele sale să comită sau să incite la acte genocide.

Presiunea asupra Israelului, cu alte cuvinte, este în creștere. La fel este și izolarea lui. Decizia domnului Netanyahu, cu propria sa soartă politică și judiciară în joc, de a trage războiul și de a refuza să elaboreze un plan pentru o zi după Gaza are un preț mare.

Rămâne o întrebare fundamentală: va aduce toată condamnarea o schimbare în poziţia fermă a Israelului că războiul asupra Hamas trebuie câştigat, inclusiv în Rafah? Sau va consolida această poziție pe măsură ce resentimentele crește față de ceea ce este văzut în general în Israel ca echivalență morală europeană de neiertat între teroriștii Hamas și statul democratic al Israelului?

Unii oponenți înverșunați ai domnului Netanyahu, a cărui coaliție de extremă dreaptă are o circumscripție în scădere în Israel, au fost atât de revoltați de faptul că procurorul ICC aparent echivalează liderul israelian cu Yahya Sinwar, liderul Hamas din Gaza și creierul atacului din 7 octombrie. , că s-au simțit obligați să se ralieze de partea liderului israelian.

„Decizia de astăzi trimite un mesaj palestinienilor și lumii: terorismul plătește”, a spus Israel Katz, ministrul de externe israelian, într-un răspuns usturator la recunoașterea de către cele trei state a statului palestinian, adăugând că ar exista consecințe.

Nu există nicio îndoială că cauza palestiniană, latentă până la violența teroristă din 7 octombrie, este acum din nou în prim-plan în capitalele occidentale și nu numai.

Atacul asupra Israelului și bombardamentul devastator al Israelului asupra Gaza, ca răspuns, au zguduit lumea din torperea ei din cauza unui conflict insolubil. Administrația Biden, împreună cu puterile europene, abia dacă au menționat un rezultat cu două state în anii precedenți, crezând că problema palestiniană ar putea fi îmbunătățită printr-o normalizare mai largă a relațiilor cu Israelul din Orientul Mijlociu.

S-a dovedit a fi o iluzie.

Două popoare, israelieni și palestinieni, care luptă pentru aceeași fărâmă îngustă de pământ dintre Marea Mediterană și râul Iordan, rămân nucleul inalienabil al conflictului. Nici nu pleacă; fiecare crede că afirmația sa este de nerefuzat. Acum, pe măsură ce o confruntare regională mai largă pare posibilă, a avut loc o luptă pentru a reînvia ideea celor două state, chiar dacă condițiile pentru aceasta par mai puțin favorabile ca niciodată.

Recunoașterea unui stat palestinian de către Spania, Norvegia și Irlanda face parte din această luptă, care poate să fi venit prea târziu. Reflectă un sentiment larg răspândit că „este suficient”. Face parte dintr-o exasperare globală care ar putea contribui la creșterea impulsului dacă se schimbă o multitudine de lucruri – nu în ultimul rând înlocuirea actualei conduceri israeliene și palestiniene, sfârșitul războiului și stabilirea unei autorități de guvernare în Gaza care nu are nimic de făcut. face cu Hamas.