Sistemele publice de pensii din marile economii europene au ajuns aproape de limita maximă pe care o pot colecta prin taxarea muncii, potrivit unui studiu publicat în Oxford Bulletin of Economics and Statistics și citat de The Wall Street Journal și HotNews. Cercetarea arată că statele care oferă cele mai generoase beneficii sunt și cele mai expuse blocajului financiar.

Economiștii Burkhard Heer, Vito Polito și Michael R. Wickens au calculat „limita pensiilor”, bazată pe efectul Laffer: pragul de la care majorarea contribuțiilor sociale descurajează munca și duce la scăderea încasărilor bugetare. Conform analizei, lipsa spațiului fiscal nu este cauzată de sărăcie, ci de generozitatea sistemelor. State precum Franța, Italia, Austria și Belgia au cele mai mici rezerve de manevră din cauza taxării deja ridicate, în timp ce Statele Unite, Irlanda și Marea Britanie păstrează marje mai largi, având rate de înlocuire a veniturilor mai reduse.

Trei abordări diferite pe continent

Europa funcționează în prezent pe baza a trei modele distincte de securitate socială la bătrânețe:

  • Modelul de redistribuire directă („pay-as-you-go”): Aplicat în Franța, Italia și Spania, unde contribuțiile actuale finanțează direct pensiile în plată. În Italia, rata brută de înlocuire ajunge la 74,5%, iar contribuțiile reprezintă 33% din câștigul brut, în timp ce în Franța contribuțiile ating 27%.
  • Modelul hibrid nordic: Danemarca, Olanda și Suedia asociază pensia de stat cu fonduri ocupaționale investite pe piețele financiare internaționale. Activele acestor fonduri reprezintă între 100% și 200% din PIB, însă implică o viață activă mai lungă; în Danemarca, vârsta de pensionare este legată de speranța de viață și ar putea depăși 74 de ani până în 2070.
  • Modelul intermediar: Marea Britanie acordă o pensie de bază redusă completată cu înscrierea automată în scheme private. Germania menține un sistem de tip „pay-as-you-go” cu beneficii moderate, dar bugetul federal transferă anual peste 110 miliarde de euro pentru a acoperi deficitele din asigurările sociale.

Presiunea datoriilor și blocajele de reformă

Franța reprezintă unul dintre cele mai tensionate cazuri, după ce încercarea de a crește vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani a generat ample proteste de stradă și a fost ulterior suspendată. Cu o datorie publică de 3,6 trilioane de euro, statul francez suportă costuri de împrumut similare cu ale Italiei și este presat să reducă cheltuielile.

Tranziția către un sistem prefinanțat, similar celui din țările nordice, este dificil de realizat pe termen scurt. O astfel de schimbare ar presupune acumularea de capital pe durata mai multor decenii, ceea ce ar obliga generațiile actuale să achite simultan pensiile în plată și propriile acumulări de capital, generând deficite suplimentare greu de acoperit prin împrumuturi.